Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Dan Dungaciu’

dan-dungaciu-701225„Cine seamănă vânt culege furtună”
(proverb românesc)

Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.

Hărţile etnice subiective

Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959, procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989. Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.

De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit. Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor. Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.

Când nu atacă, Imperiul contraatacă!

Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. Dincolo de conexiuni economice, culturale, mediatice, trebuie adăugate aici gesturile şi iniţiativele (geo)politice explicite. Sunt cunoscute numeroasele acte legislative prin care Kremlinul a avertizat că cetăţenii ruşi din fosta URSS intră în competenţele sale, de la cultură la… securitate.

Semnificative sunt însă şi declaraţiile de pe teren, parte a întregului pachet dedicat acestor minorităţi. Ambasadorul Rusiei la Chişinău, Valeri Kuzmin, cerea oficializarea limbii ruse în R. Moldova, lucru necesar, spunea Domnia Sa, mai ales în contextul evenimentelor postelectorale din Moldova. Din acelaşi registru face parte şi declaraţia aceluiaşi reprezentant oficial referitoare la „Istoria românilor”, pe care nu o doreşte în şcolile din R. Moldova (declaraţie întâmpinată cu semnificativă tăcere de oficialii R. Moldova prezenţi la faţa locului). Dincolo însă de conştiinţă sau conexiune cu capitala fostului Imperiu, supremaţia „minorităţii imperiale” în R. Moldova mai este bazată şi pe… geografie.

Minoritatea de la oraş şi majoritatea de la sat

Există o problemă tulburătoare în analiza sociologică, respectiv cea a raportului dintre demografie, etnie şi politică într-o societate modernă. Concluzia este că simplele date statistice îşi dovedesc caducitatea, căci ceea ce contează, poate în primul rând, este repartiţia respectivelor etnii într-o societate. O etnie care deţine în masa populaţiei, bunăoară, procentul de 10%, dar se află în întregime repartizată în centrele urbane importante ale respectivului teritoriu, dobândeşte pe harta geopolitică un procent real mult mai ridicat, pentru că, în lumea modernă, spaţiul urban este creator de istorie şi de discurs public, pe când ruralul este mai degrabă „obiect” al istoriei. Influenţa unei minorităţi etnice în societate creşte, deci, direct proporţional cu locaţia ei. Cine domină oraşele, poate influenţa societatea, mai ales când gradul de ruralitate al acesteia este ridicat.

Ilustrarea elocventă a acestei situaţii o găsim în stânga Prutului, unde procentul populaţiei de origine rusă se găseşte covârşitor în centrele urbane. Aceasta se reflectă şi în nivelul economic, dar şi în cel de educaţie al respectivei populaţii. În condiţiile unei societăţi piramidale, aşa cum este cea din R. Moldova, în care descentralizarea este, deocamdată, un deziderat, influenţa oraşului mare va rămâne semnificativă.

Pensionarii etnoimperiali

Activarea „minorităţii imperiale” s-a făcut urgent după schimbarea de putere de la Chişinău. Ceea ce ieri părea un accident, respectiv venirea pe fotoliul de la Chişinău a lui Dorin Chirtoacă, astăzi se transformă, pentru unii, într-un coşmar. Echipa AIE, mai ales unii dintre membrii săi, confirmă o realitate etnopolitică firească, o evoluţie pe care toată lumea o aştepta şi o intuia, dar cu care nu toată lumea este dispusă să convieţuiască senin.

Mişcările revendicative recente nu sunt în niciun caz decolorate etnic sau identitar, iar camuflarea lor sub stindarde „sociale” este doar un truc politic naiv şi periculos. Ieşirea agresivă în piaţă a pensionarilor din Chişinău este un exemplu perfect. Că există probleme sociale în capitală nu neagă nimeni, dar că mobilul celor din piaţă a fost numai social este greu de susţinut. Şi asta, pentru că pensionarii din Chişinău – „pensionarii de la Botanica”! – au un profil sociologic specific. Ei sunt, pe de-o parte, expresia emigraţiei ruseşti în RSSM, populaţii mutate direct din colţurile reci ale imperiului în apartamentele din Chişinău, Tiraspol sau Bălţi, apartamente la care un autohton venit de la sat jinduia, uneori, o viaţă întreagă, înghesuit în camera lui insalubră de cămin. Pe de altă parte, nu puţini dintre pensionarii Chişinăului reprezintă, direct sau indirect, aceea categorie de pensionari ai serviciilor de forţă din URSS (armată, servicii secrete, miliţie) care, după 25 de ani de muncă „în slujba patriei” s-a retras, pentru o pensie liniştită, pe malurile Prutului şi ale Nistrului, unde clima era bună, mâncarea şi vinul din abundenţă şi – lucru esenţial! – populaţia blândă şi bună vorbitoare de limbă rusă.

Dincolo de aspectul social, aceşti pensionari ai Chişinăului sunt (şi) una dintre expresiile acelei „minorităţi imperiale” orgolioasă, dispreţuitoare, care nu a învăţat niciodată limba română şi nu are de gând să o facă de aici încolo. Au trăit de fiecare dată mai bine decât băştinaşii şi nu i-au considerat niciodată egalii lor. Regimul Voronin i-a tolerat abundent şi le-a prezervat supremaţia, cel puţin la nivel simbolic (statutul limbii ruse, mass-media etc.). Acum lucrurile se schimbă, îşi văd statutul etnopolitic afectat şi reacţionează în consecinţă, scoşi în piaţă de lideri cu genealogii politice suspecte şi, probabil, extremiste.

*****

„Este rus cel care consideră că limba lui este rusa, cultura lui este cultura rusă, istoria lui este istoria rusă…”
(Din Programul Partidului Naţional Bolşevic)

Minoritatea „etno-imperială” a pensionarilor din marile oraşe – veritabilă „coloana a cincea” – are un omolog în „tânăra generaţie” de extracţie rusă şi care încearcă, pe zi ce trece, să prindă contur. Deocamdată, este doar o aspiraţie vagă, deşi agresivă, care se face simţită pe ici-colo, fără o identitate precisă şi o organizare în consecinţă.

Spirala violenţei simbolice. Şi nu numai

Semnele au început să apară în 2008, cu aproximativ un an până la alegerile parlamentare. Sunt notorii cazurile de tineri membri ai partidelor de opoziţie agresaţi la Bălţi de către grupuri de „apărători ai patriei”, vorbitoare de limbă rusă. Profanarea statuii lui Eminescu intră şi ea în aceeaşi serie. Acum vreun an, cu ocazia Zilei Unităţii Populare, un val de susţinători ai partidului pro-rus „Ravnopravie” şi membri ai Ligii tineretului rus din RM au mărşăluit prin faţa Ambasadei Rusiei de la Chişinău, scandând: „Limba rusă – limbă de stat!”. Se cerea oficializarea limbii ruse şi declararea ei ca a doua limbă de stat sub pretextul că „jumătate din populaţia RM vorbeşte în limba rusă”, iar populaţia din republică „e supusă românizării”, ruşii fiind „discriminaţi”.

În august 2009, pe pereţii blocurilor de locuit din Bălţi apar inscripţii în limba rusă: „Smerti jidam” (Moarte jidanilor), „Jîdi suki” (Jidanii sunt nişte căţele), „Mî ne rumînî” (Noi nu suntem români), „Belţî, russkii gorod” (Bălţi, oraş rusesc), „Za Rusi sveatuiu” (Pentru sfânta Rusie), „RUS&MD = bratya slaveane” (Rusia şi Moldova – fraţi slavi). În septembrie, un secretar ideologic la unul dintre comitetele Uniunii Tineretului Comunist din RM dă foc unui tricolor românesc la Chişinău, se filmează în timpul operaţiunii şi o descarcă, mândru, pe internet. Postează şi o fotografie de-a sa cu marele Lenin pe fundal şi o eşarfă roşie acoperindu-i partea de jos a feţei (ironia fotografiei era că pe eşarfa purpurie, care îi acoperea gura, era gravat tocmai însemnul comunist al secerii şi ciocanului).

Luna aceasta, tot cu ocazia Zilei Unităţii Populare a Rusiei, liderul aceleiaşi mişcări „Ravnopravie”, Valeri Klimenko – resuscitat politic doar prin asemenea manifestări extreme -, face declaraţii publice xenofobe la adresa unui jurnalist de la Chişinău şi, în mijlocul a circa 200 de manifestanţi, cere, în faţa misiunii diplomatice ruse la Chişinău, ca limbii ruse să i se acorde statut de limbă de stat în RM. Toate aceste evoluţii sunt punctuale, dar pot să devină expresiile unei atmosfere nocive şi tot mai greu de respirat dacă lucrurile scapă de sub control.

Grenada – simbolul Partidulului Naţional-Bolşevic

Partidul Naţional-Bolşevic (PNB) al lui Eduard Limonov a fost creat în 1993, avându-l ca număr doi şi principal teoretician pe faimosul Alexander Dugin. Creşterea lui a fost semnificativă, la fel şi extensiile pe care şi le-a creat în afara teritoriului Federaţiei Ruse. Liniile sale constitutive vin, deopotrivă, din viziunile emigraţiei ruse, care interpreta Revoluţia din 1917 în termenii naţionalismului rusesc, şi din cea a germanilor de stânga, ce combinau idei bolşevice cu cele ale naţionalismului teuton.

Programul acestui partid hibrid vorbeşte despre o dublă revoluţie – una naţională (etnică), alta socială, rezultatul fiind aducerea la putere a ruşilor etnici şi restabilirea dreptăţii sociale în interiorul naţiunii. Extensiile PNB în afara Rusiei sugerează însă un „export” consistent al ideii de supremaţie rusă şi în fostele teritorii ale URSS. Legăturile sale cu partidele de extracţie comunistă sunt evidente dincolo de titulatură. Drapelul acestui partid este de culoare roşie, cu un cerc alb în mijloc, în interiorul căruia sălăşluieşte secera şi ciocanul. Roşul este sângele martirilor ruşi, albul semnifică culoarea pieii, iar secera şi ciocanul reprezintă socialismul rusesc. Mai semnificativ este simbolul partidului – grenada.

Sau „mica lămâie” („limonka”), care mai este şi numele publicaţiei oficiale a partidului. Legătura dintre simbolistica naţional-bolşevică şi grenada explodată la 14 octombrie în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău este, deocamdată, conjuncturală. Nu putem ignora însă faptul că grenada a explodat în piaţă în timpul unui eveniment asociat cu imaginea unui primar cu o identitate românească asumată limpede şi fără echivoc. Mai mult decât atât, confruntările de stradă dintre grupuri de tineri ruşi şi români-moldoveni, care s-au petrecut cu puţin timp înainte de explozie şi nu departe de piaţa unde concertau soliştii de la Bucureşti, sunt grave în sine. Dacă au însă vreo legătură cu explozia din piaţă, situaţia devine şi mai gravă.

Miza şi responsabilitatea Găgăuziei

Dincolo de pensionari sau tineri furioşi, de fiecare dată când cineva are nevoie de confruntări etnice în stânga Prutului, o zonă spre care trebuie privit cu atenţie este regiunea autonomă UTA „Gagauz-Yeri”. Nu este acum locul să enumerăm toate evenimentele ce au sugerat dorinţa unora de a folosi regiunea autonomă, precum în anii ’90, ca factor de destabilizare. După evenimentele din 7 aprilie, bunăoară, un grup de deputaţi comunişti au propus Adunării Parlamentare Găgăuze „să ia măsuri” pentru „împiedicarea românizării în domeniul limbii şi istoriei”, cerând ca în instituţiile de învăţământ din regiune să se predea nu limba română, ci „moldovenească”. Dar nu putem să nu salutăm aici luciditatea başkanului Mihail Formuzal, care a calificat acest gest drept o provocare a deputaţilor locali de către autorităţile comuniste de la Chişinău: „Nu este în interesul poporului găgăuz să fie în avangarda isteriei antiromâne sau oricărei alte isterii”.

Atitudine înţeleaptă, care vrea nu doar să ferească poporul găgăuz de manipulare, dar şi să împiedice escaladarea unor conflicte interetnice de care populaţia nu are în niciun caz nevoie. În acest context, surprinde o iniţiativă recentă, apărută din cercurile de consilieri ai başcanului şi care vorbeşte despre „decorarea transnistrenilor care i-au ajutat pe găgăuzi să reziste în faţa voluntarilor moldoveni în octombrie 1990”. Revenirea la pachetul „Găgăuzia-Transnistria” în relaţia cu Chişinăul sau cu România este de rău augur şi complet nefavorabilă atât societăţii din RM, cât mai ales găgăuzilor. După aproape 20 de ani de viziune confruntaţionalistă, nimeni nu a avut nimic de câştigat. Găgăuzia este, conform cifrelor, săracă, coruptă şi cu cel mai mic procent de colectare a taxelor din republică. A inventa astăzi inamici etnici la Chişinău sau la Bucureşti este fals şi neproductiv.

Îndemn la luciditate

Premisele unei spirale a violenţei există în RM şi ele trebuie oprite din faşă. PCRM a fost un partid-boutique, divers ca orientări etno-identitare, care îngloba în rândurile sale şi „moldovenişti” fervenţi, dar şi expresii ale naţional-bolşevismului revoluţionar de formulă rusească (confruntările dintre aceştia pot apărea chiar şi în interiorul partidului!). Grupări din a doua categorie se pot autonomiza uşor şi vor fi tot mai greu de controlat. Probabil că multe dintre ele au făcut-o deja. Dar de aici încolo, indiferent pe ce parte a baricadei, repsonsabilitatea politică trebuie să fie determinantă.

Autor: Dan Dungaciu
Sursa: http://www.gardianul.ro

Anunțuri

Read Full Post »